1. Dans carnal

Ploua. Lacrimi reci de cristal se contopesc doritoare de pamantul fierbinte. Doua contraste ce se pierd in imbratisarea pasioanala a unui sarut, parca in contopirea carnala a doua suflete. Ochii mei privesc pe jumatate deschisi, peisajul vestejit de afara. Un impuls nebun imi face picioarele sa se indrepte singure catre asurzitorul concert de afara. Acum parul lung si roz se prelingea in valuri peste umerii mei prea albi si peste spatele micut. Rochita alba ma strange ca un corset. Ridic capul spre cer. Nimeni. Doar eu si gandurile mele… doar eu si dorinta mea de a dansa cu cineva in ploaie. Singuratatea ma sfasia si ma devora cu bratele ei inghetate. Tremuram. Poate din cauza frigului, poate a dorintei… si in final, poate a dezamagirii.
Alte picaturi de ploaie se fac simtite, dar acum nu mai curg din cerul abisal, ci din ochii mei verzi. Disperare. Nimeni nu e langa mine.
Niste pasi galagiosi, dar eleganti se lovesc de asfaltul rece si umed. Se apropia din ce in ce mai mult de faptura mea ce parea ca inghetase. Sufletul meu zburase demult spre inaltul firmamentului. Doua maini fierbinti, de barbat, isi gasesc loc pe soldurile mele. Tresar si imi inchid ochii, un mic zambet aparandu-mi pe chip. Nu mai dansam singura in ploaie, acum dansam cu un necunoscut. Mainile lui ma ridica silentios in aer, iar eu imi ridic mainile ca intr-o imbratisare, spre cer. Ma invarte atat de lent. In mainile lui ma simteam eu, o picatura de ploaie.
Toata disperarea, melancolia si gandurile mele dispar, inima fiind cea care cu bubuiturile ei imi controleaza fiecare pas de dans pe care-l fac la unison cu acest “el” necunoscut. Nu doream sa aflu cine este… nu doream sa-l intreb cine este deoarece cuvintele ar fi stricat toata aceasta perfectiune. Cuvintele ar fi fost niste note gresite peste muzica picaturilor de ploaie, peste melodia inimilor noastre si peste dansul fara pata dintre noi. Nu-i vedeam chipul si nici el nu-l vedea pe-al meu, nici razele lunii nu reuseau sa strapunga perdeaua ploii.
Simteam ca m-am nascut a doua oara; ma simteam ca o indragostita. Eram doi indragostiti ce plateau in simfonia naturii.
Miscarile noastre gratioase deveneau si mai nebune, atunci cand fulgerele au inceput sa coloreze negrul cerului. Eram amandoi dansatori, si nu numai dansatori pamanteni, obisnuiti, amandoi dansam cu sufletul, amandoi ne desprindeam din corpurile noastre si atingeam ceva mult mai inalt: implinirea!
Cerul nu mai varsa lacrimi, iar in nebunia noastra, buzele mele de gheata se unesc cu buzele lui fierbinti. Respiratiile noastre zburau necontrolat, pretutindeni… iar corpurile noastre tremurau sub lumina lunii. Era atat de fierbinte, iar eu atat de rece si fara sa vreau ma afundam in necunoscut. Ma atragea intunericul si faptul ca nu ne vedeam.
Era mai inalt ca mine, deobicei ma simteam inferioara, dar de data aceasta eram fericita. Eram fericita alaturi de el. Mainile noastre se unesc, la fel ca si gurile noastre ce parca nu voiau sa renunte la magie.
In acea noapte, luminata doar de globul de argint, doar ecourile gemetelor noastre se auzeau intretaiate, intrerupte de vantul ce purta pe bratele lui frunzele toamnei.
Era toamna si era frig, iar noi ne-am unit ca intr-un zbor, sub coroana unui copac ce ne invelea cu crengile lui negre, iar o patura de frunze fierbinti ca trupurile noastre ne acoperea, nelasand goliciunea nostra sa fie vazuta de cer.
M-am daruit, dar nu-mi parea rau. Eram fericita ca mi-am dat puritatea unui om cu care am atins perfectiunea in dansul ploii. Totul a fost asa cum mi-am dorit, chiar mult mai romantic si mai nebunesc. In acel moment de pura nebunie scapasem de banalitate si ma avantasem in ceva iesit din tipare.
Nu stiam cine este… stiam doar ca ochii lui erau negri, la fel ca si parul. Un negru pe care nu-l puteam descrie. Un negru moale, dezordonat…
Dupa acea noapte n-am mai atins perfectiunea. O parte din mine imi spunea sa-l caut, dar alta imi spunea sa las acel moment de neatins… si l-am lasat ascuns intr-un colt al mintii mele.
Oare ce imi va mai rezerva viata?

buna
mai intai vreau sa iti spun ca imi pare bine ca ai adus un fic si sa iti urez bun venit pe acest forum
apoi vreau sa spun ca fic-ul tau e incredibil
imi dau seama ca e o idee originala
astept next

niki te pupaceste dulce

Alta zi incepe. Ma ridic din patul meu alb, trezita de razele de aur ale soarelui ce-mi radea la fereastra si ce ma facea sa zambesc. “ O sa fie o zi buna” , asta gandeam. Cu pasi mici si leganati ma indrept spre baie si dau drumul apei fierbinti sa curga. Ma cufund adormita in apa foarte fierbinte. Cand fac baie, fac doar in apa fierbinte, vreau sa ma simt calda macar atunci. Ies satisfacuta si incep sa ma pregatesc pentru o noua zi de liceu.
Era iarna. Imi placea sa stiu ca nu numai eu sunt cea de gheata, acum si iarna imi era tovarasa si ma bucuram. Imi iau o maleta neagra si o pereche de colanti de aceeasi culoare, deasupra luandu-mi un plover lungut si gros, albastru, si o pereche de pantaloni mulati, negri. Afara era frig, iar o raceala era cu siguranta cel mai frumos cadou de Craciun. Imi iau geaca si ghetele, urmate de geanta si ies pe usa casei. Ma opresc in mijlocul strazii, amintindu-mi de dansul nostru. Stiu ca pare ciudat sa folosesc persoana intai, la plural, dar ceva ma facea sa ma simt atat de apropiata de acel baiat, de parca il cunosteam, de altfel si primul din viata mea.
Incerc sa las melancolia la o parte si sa admir intr-adevar iarna. Imi placea sa expir aerul cald si sa-l vad cum se joaca cu aerul rece de afara. Imi era frig, prea frig.
Grabesc pasul spre liceu si ajung imediat. Intru un clasa cu un zambet mare pe buze si-mi salut toti colegii:
- Neataaa, ce faceti mai adormitilor? Spun cand ii vad pe toti cum stau molesiti in banci. Incep sa rad si sa fac haz de situatie, dupa care continui: Vad ca v-ati facut un obicei sa dormiti la scoala, dar ca sa stiti si voi, se doarme acasa.

Cativa incep sa rada sau sa chicoteasca, salutandu-ma, dar altii fiind prea molesiti, cine stie la ce petrecere au mai fost, au inceput sa sforaie.
Ma indrept, aproape topaind catre cea mai buna prietena amea, Hinata, si ii pun mainile la ochi, intreband:
- Cine-i?
Aceasta chicoteste si ca de fiecare data cand ii fac asta, imi spune obisnuita:
- Cine altcineva mai este atat de copilaros inafara de rasfatata din spatele meu?
Ii iau mainile de la ochi si o iau in brate, iar aceasta imi spune:
- Si eu te iubesc, Sakura!
E atat de usor sa te prefaci. E atat de usor sa ai o masca in fata prietenilor tai si alta cand esti singura. Masca din fata prietenilor tai te va sfasia.. de va manca de vie… Nici eu nu ma regaseam, nici eu nu stiam care dintre cele doua Sakura sunt? Cea amuzanta si vesela, sau cea nostalgica si tacuta? Imi doream sa fiu putin din amandoua sau sa ma impart si la final sa fim doua. Imi era atat de greu sa nu incep sa plang in fata Hinatei si de aceea ma comportam atat de copilaros.
Adevarata eu si-a aratat fata acum cateva luni, in acel dans, cu el…
Stiam ca daca il voi intalni ma voi simti la fel de bine, insa parca imi era frica. E atat de greu sa nu intelegi ce se intampla cu tine, incat in acel moment imi venea sa explodez.
Mai era o ora si puteam pleca acasa, in singuratate. Inainte de inceperea acesteia, urc ingandurata pe acoperisul scolii. Un strat fin de zapada se aseza cu miscari moi si fine peste acoperisul scolii. Fulgii de zapada cadeau ca petalele unui trandafir alb, atat de gingase si fragile.. atat de usor de distrus. La contactul cu fata mea se topeau imediat. Ma indrept spre balustrade si ma uit in jos. Un gand sumbru imi trece prin minte. Ar fi fost atat de usor… sa trec in nefiinta, sa devin una cu pamantul. Imi intind mainile ca o pasare si imi inchid ochii. Un sentiment atat de placut… de liniste totala…
Deodata mainile mele sunt incojurate de altele, mult mai mari. Era el. Stiam. Il recunosteam si se pare ca si el pe mine. Ramanem nemiscati cateva secunde, eu cu fata la panorama din curtea liceului, iar el in spatele meu. Imi mirosea parul.
Ma intorc incet cu fata la el. Inca aveam ochii inchisi. Ii deschid pe jumatate si raman uimita de faptura din fata mea. Era atat de perfect, atat de frumos si totusi… atat de trist. Ca si mine.
El ma privea la fel de uimit. Ma admira. Nu faceam altceva decat sa ne privim in ochi. Era placut. Al doilea moment in care ratiunea mea dispare si inima isi accelereaza tobele.
Vroiam amandoi sa ne spunem ceva… dar nu ne gaseam cuvintele…
- Esti cumva un inger?
El a interrupt momentul. Eram putin trista, insa vocea lui calda si totodata uimita ma facea sa tremur. Era atat de placuta… ca o melodie veche.
- Nu… sunt doar o fata banala ce incearca sa se regaseasca.. ii raspund stins, lasandu-mi ochii sa cerceteze in voie ochii lui.
- Hmm… nu esti singura, imi spune soptit.
- Nu stiu de ce atunci cand te privesc simt cum plutesc spre infinit…
- Nici eu nu stiu de ce atunci cand ma uit in prospetimea ochilor tai, cand ti-am sarutat buzele reci ma regaseam in toata faptura ta. Respiratia ta ma innebuneste…
Vorbea atat de frumos. Eu am tacut. Orice alta discutie n-ar fi egalat-o pe aceasta, doar…
- Nu stiu de ce dar parca un simplu “ Te iubesc” nu ar fi de ajuns sa egaleze ce simt eu defapt atunci cand suntem doar noi doi. Cand sunt cu tine, parca renasc, cand sunt cu tine sunt adevarata eu.
Tace. Doar zambeste…
- Nu-ti stiu numele… dar ma intreb ce nume ar putea avea o fiinta ca tine. De cand ne-am despartit numai…insa i-am pus degetul pe buze. Nu voiam sa mai vorbeasca.
Cu degetul meu si asa inghetat, scriu zambind in zapada “ Sakura” .
Acesta zambeste si imi spune:
- Oare cum de nu mi-am dat seama? Parul tau roz…
Nu mai auzeam ce zice. Doar ma uitam la buzele lui cum se miscau inlantuind niste cuvinte pe care nu le mai intelegeam. Eram bolnav de indragostita de el. Nu ascundeam si se pare ca nici el. Tot cu degetul scrie in zapada : “ Te iubesc! Imi acorzi acest dans? “
Era un mod ideal de a spune “ Iesi cu mine? “, insa el a facut in asa fel incat sa para atat de romantic… atat de adevarat, incat uit de tot si ii soptesc incet la ureche:
- Cu mare placere…




Hmm... nu sunt genul care sa astepte un numar fix de comentarii... mai mult scriu pentru mine, asa ca am venit cu next-ul pe care l- am facut de aseara. ^^

Hey, hey, am ajuns si eu pe aici.
Scuze ca nu am lasat com mai devreme, dar eu sunt mai lenesa de fel
Deci imi place foarte mult pana acum ficul tau, asa profund, exact pe gustul meu.
Vreau repede capitolul urmator sa vad ce se mai intampla intre cei doi.
Te-am pupat

P.S: Daca nu te deranjeaza poti sa-mi dai si mie un PM cand pui nextul?

nu ie corect!!!!!!!!!!!!!!!
eu sunt prima la primul capitol si acum!!!!!!!!!
explodez!!!!!!!!!!!!
te rog cand aduci next-ul sa imi dai un PM

Nu stiu cum ne-am putut desparti. Nu stiu cum mainile noastre au scapat de catusele invizibile ce ne mangaiau incheieturile. Nu stiu cat am vorbit, desi eram sigura ca vorbiseram si tacuseram ore in sir, insa se pare ca doar zece minute ne-am simtit noi.
Dupa ore urma sa mergem la o cafenea, si desi nu prea fregventez locurile de genul si se pare ca nici el, voiam sa fim impreuna, sa ne privim in liniste. Mi-a zis ca este un loc placut si retras…
Si iata-ma alaturi de el, calcand la unison pe zapada ce scartaia sub greutatile noastre. Ma uit vrajita la explozia soarelui de iarna ce se ascundea dupa crengile inzapezite si inghetate ale copacilor.
Nu aveam manusi… el avea. Eram nevoita sa-mi tin mainile in buzunare. Insa parca ghicindu-mi gandurile acesta isi scoate manusa din mana opusa mie si mi-o ofera. Manusa lui atarna grea pe mana mea micuta. Acum doi adolescenti se plimbau tacuti si ingandurati intr-o liniste mormantala. Ma ia de mana inmanusata si grabim pasul, cred ca din cauza frigului si nu ca lui i-ar fi fost frig, ci mie.
- Te vei incalzi acolo, imi spune zambind, iar eu fac acelasi lucru. Ii ofer un zambet atat de trist… de nostalgic si totodata euforic. Acesta ma strange si mai tare de mana.
Intram inauntrul cafenelei, iar un miros placut de ciocolata calda si ceai fierbinte, ii dadea locului un aer familiar. Ne asezam la o masa retrasa, cu vedere afara.
Nu stiam ce sa spun si totusi… simteam ca trebuie sa-i spun atat de multe… ca am ce sa-I spun si ca pot sa-I spun lui tot ce gandesc. Nu-i stiam numele, poate am sa i-l aflu candva… dar parca astazi imi doream sa nu i-l stiu. Sa fie macar pentru inca o zi un necunoscut in viata mea.


- Hmm… imi place iarna, ii spun zambind sters… poate pentru ca ma reprezinta; si ea e trista si rece…numai soarele cand rasare si apune o face sa para atat de eleganta, doar atunci se simte si ea protejata si fericita…
Poate ca ma credea o ciudata… insa in acel moment spuneam tot ce aveam pe suflet…
- Cred ca sunt ciudata… insa si mie mi se pare ciudat. E prima oara cand arat cuiva cum sunt eu defapt. Uneori simt cum toata agonia si disperarea din lume isi gasesc casa in sufletul meu si nu ma parasesc niciodata… poate doar acum cand sunt cu tine. Sunt mult prea trista… mult prea banala. As vrea sa fac ceva de care sa fiu mandra dar… am tacut.
El ma privea ingandurat si parea ca ma intelege.
- Stii, de multe ori mi se intampla si mie sa vreau sa dispar, sa ma evapor si apoi sa ma transform intr-o picatura de ploaie, exact una dintre acelea care acum cateva luni se prelingeau pe trupurile noastre…
Este interupt de chelnerul ce ne-a servit cu doua cani de ciocolata calda. Nici nu-l bagasem in seama. Ochii mei il cercetau pe el; ii cercetau buzele incadrate intr-un zambet micut si sincer. Mi-as fi dorit sa i le ating si sa simt din nou fierbanteala lor, in schimb imi inchid ochii si sorb inganadurata lichidul dulce.
- Ai vrea sa vii sa ma vezi la antrenament… la patinuar? Stiu ca poate pare prea brusc, insa mai devreme ai spus ca vrei sa faci ceva. Poate te va atrage…
Ii zambesc intr-adevar fericita, si il intreb deloc surprinsa:
- Patinezi?
Iar el imi raspunde stins:
- Incerc sa ma descurc, nu e mare lucru.
Ceva imi spunea ca e iposibil ca el sa nu faca deja performanta in acest sport.
- Ahm… am sa fiu acolo.
Bine-nteles ca mi-a dat mai multe detalii; aveam sa ne intalnim mai devreme si sa plecam impreuna.
Discutia noastra a inceput sa capete o aura neinteleasa de unii, probabil pentru altii ar fi fost plictisitoare. Vorbeam despre viata, singuratate, agonie, iubire. Vorbeam atat de liber, atat de sincer, de parca puneam o picatura din sangele nostru in fiecare cuvant ce se pronunta ca un ecou in urechile noastre.
Atmosfera din cafenea si culorile inchise ne calmau si ne impingeau unul spre celalalt. Ma simteam ca intr-o cabana, la munte. Cu un zambet pana la urechi parasim incaperea calduroasa si ne avantam in racoarea aerului de iarna.
Nu stiam unde aveam sa mergem, dar cert era ca picioarele noastre o luau in aceeasi directie. Acum vantul iernatic imi imrastia suvitele rozalii si-mi biciuia obrajii rosii. Simteam cum imbratisarea libertatii ma face mai nebuna ca oricand si ma incalzeste cu bratele ei lungi.
Un gand de copil inocent ma face sa ma trantesc in asternutul moale, de argint si sa fac ingeri pe pamant. Brunetul, se tranteste si el si imi urmeaza exemplul razand, la fel ca si mine.
Cat de liberi eram, cat de multumiti si fericiti. Eram noi insine. Asta iubeam la el; iubeam faptul ca era atat de spontan, bland, iar superficialitatea nu facea parte din vocabularul lui. Ne ridicam usor si ne privim pentru a nu stiu cata oara in ochi.


Imi ofera un pupic pe nasul inghetat si dupa incepe sa fuga, eu urmandu-l. Era insa in zadar sa il ajung, eram prea micuta in comparatie cu el. Apoi se opreste brusc si se intoarce spre mine. Eram la o distanta de zece metri unul fata de celalalt, iar acesta incepe sa strige:
- Imi pare bine de cunostiinta! Eu sunt Sasuke.
Si i-am aflat numele. Era atat de frumos, ca o adiere lina soptita de buzele mele.
- S..s..Sasuke, strig dupa el, dupa care soptesc : Te iubesc…
Era imposibil sa ma fi auzit… si totusi il vad cum imi raspunde cu un zambet de copil:
- Si eu!
Nu stiu de cate ori m-a facut sa zambesc astazi si nu stiu de cate ori m-a facut sa-l sufoc in imbratisarile mele, pentru el, poate fara vlaga, insa eu mi-am pus toata dragostea si puterea in ele.
Aceasta era gustul libertatii… cine ar fi crezut ca poate fi atat de dulce?






Nu m-am putut abtine sa nu pun next-ul! :)) Sper sa va placa ^^" ... dupa cum se vede nu prea exagerez cu lungimea capitolelor...

Edit: sunt grozav de racita... nu cred ca baxul de servetele de langa mine imi ajunge :)) :><:

Vineri. Cea mai urata zi a saptamanii. Ziua care este urmata de teribila sambata, apoi duminica, in care singuratatea ma omoara. Suna atat de dramatic si… ma intreb daca nu cumva exagerez. Un zambet micut imi apare pe buze. Micut si ironic.
Ma imbrac cu ceva la intamplare, imi iau geanta si plec ca intr-o oricare alta zi la liceu. Vroiam sa se termine rutina cat mai repede si dupa ore sa ne intalnim in fata cafenelei din ziua trecuta, pentru a merge la patinuar. Eram curioasa. Nu mi-l puteam imagina pe el patinand. Deja era prea perfect pentru mine, iar faptul ca mai si patina ma facea sa simt cum zilele trec ucigatoare peste mine, eu nefacand nimic special.
Iesita afara, imi inchid ochii si parca ma vad peste zece ani, urmand acelasi drum. Nu! Voiam ca el sa-mi condimenteze viata. Eram slaba si o stiam, singura nu puteam sa trec peste reguli, peste lume, peste o piedica. Ce tot vorbesc? Puteam sa trec peste situatiile comune… dar macar o data in viata mea as fi vrut sa fac ceva nebunesc.
Mama nu m-ar fi lasat, iar tata poate… poate ca m-ar fi certat… dar, ei nu mai erau impreuna. Au divortat. Mama inca locuia in oras, dar tata please demult.
Eram obosita de cotidian, iar profunzimea mea, poate aeriana, ma facea sa fiu dezamagita de cei din jur… toti mi se pareau ca seamana cu toti ceilalti. Stiu ca si eu faceam parte din toti ceilalti, iar gandul asta ma sufoca. Ma simteam ranita de propria persoana. Numai impreuna cu el eram fericita ca sunt eu.
Admir in linistea diminetii strada pustie si cetoasa; doar cateva chipuri de oameni indrazneau sa iasa in gerul de afara si asta din obligatie. Se vedea pe chipurile lor stresate ca erau obisnuiti cu acest traseu… si totusi: pareau mai fericiti decat mine.
Ironia sortii a facut sa intarzii la prima ora: matematica. Profesorul, care nici treizeci de ani se pare ca nu avea ma luase la rost. Nebagandu-l in seama, ma indrept, de parca nimic nu s-ar fi intamplat, spre banca mea. Se pare ca nesimtirea mea urma a fi penalizata:

- Domnisoara Haruno, esti tu cea mai buna din clasa, dar asta nu-ti da dreptul sa fii o nerusinata!
A spus-o. Ma saturasem sa fiu cea mai buna din clasa. Ma saturasem sa fiu tipul adolescentului perfect. Tac si-l privesc indiferenta, poate putin rautacioasa:
- Aveti dreptate.
Crispat de ceea ce-am zis, incearca sa-si caute cuvintele:
- Si mai multa nerusinare. Ne vedem dupa ore.
Lectia isi reia cursul normal. Desi trebuia sa fiu putin suparata, cum ar fi fost altcineva, si poate ca ar fi vorbit cu profesorul pentru o iertare, eu nici nu ma mai gandeam la acest subiect.
Ma gandeam absenta la copilaria mea. Cand esti copil, nu te intrebi ce este fericirea, pentru ca deja o ai impachetata ca un cadou frumos cu panglici aurii. Perioada de aur se deruleaza prin fata ochilor mei ca un film alb negru, mut.
Privesc curtea scolii, sprijinindu-mi capul de palme, aproape dormeam, poate chiar o faceam. Nici nu mai stiam. Atunci cand nu eram cu el simteam ca zilele nu mai sunt zile si ca nu mai are rost sa mai fac ceva. Vroiam doar sa stau in nestiinta si sa-mi plang de mila ca o proasta, nici nu negam ca eram una, dar nici nu-mi prea pasa.
Privirea imi cade asupra parului saten si ondulat al baiatului din fata mea. Uitasem brusc numele lui. Jake… un nume de poveste. Imi amintesc cuvintele lui de parca mi le-ar fi spus ieri, nu cu un an in urma.

Acum un an

Era liniste. Ultima zi de scoala dadea toti liceenii afara. Eram in clasa mea impreuna cu Jake; eram numai noi doi. Soarele isi trimitea sagetile de aur prin ferestrele larg deschise, iar perdelele indragostite asteptau sa fie mangaiate de blandetea lor.
Ma plictiseam, iar agitatia lui era mult prea mare pentru mine.
- Spune-mi, ce s-a imtamplat?
Acesta nici nu ma privea. Isi ascundea fata cu ajutorul parului, insa ochii mei i-au putut surprinde roseata. Intr-un final a vorbit:
- Ss..sa..kura… de mult vreau sa-ti spun ceva, de data aceasta ma privea direct in ochi, insa cu putina ezitare, te plac, te rog iesi cu mine!
- Bine! Ii spun cu un zambet tamp pe fata.


Nu il placeam catusi de putin. Insa mila ma facuse sa accept, plus dorinta de cunoastere. Era frumos, insa nu pe el il cautam. Doar o singura data ne-am sarutat si nu am simtit nici un fior. Acesta se intoarce si imi zambeste, fac acelasi lucru. Imi trimite un biletel micut: “ Ma ajuti si pe mine cu tema la romana? Te rog frumos… “
Chicotesc incet si ii mimez ca nu-i nici o problema.
In pauza urmatoare tin minte cum se tinea numai pe langa mine, cerandu-mi sa-I explic mai pe intelesul lui, de nenumarate ori. Nu ma suparam, ii explicam la fel ca prima oara. Imi placea sinceritatea lui si poate acesta era principalul lucru pentru care il ajutam. Urmatoarea ora aveam desenul. Iubeam ora, dar spre dezamagirea mea, profesoara nu putea ajunge. Mi-am zis ca ar fi mai bine sa ma duc la locul meu, asa cum ii ziceam acoperisului scolii. Locul unde mereu ma linisteam.
Ca in ziua in care el m-a cuprins in brate, imi intind mainile. De data aceasta altcineva ii ocupa locul brunetului meu. Stiam ca nu e el. Nu avea aceeasi eleganta, aceeasi delicatete. Ma intorc brusc spre persoana respectiva.
- Jake?! Spun stins.
- Sakura, crede-ma, nu am incetat din a te iubi. Tin la tine mai mult ca-n prima zi. M-am saturat ca in fiecare zi sa te vad cum nici macar nu te uiti la mine. Indiferenta ta ma doare…
A spus toate astea aproape tipand. Parea sigur pe el.
- Esti sigur pe ceea ce spui? Chiar ma iubesti? Atunci… ai face orice pentru mine? Mi-ai trece cu vederea toate defectele? Si…ai MURI… pentru mine? Am spus tot dintr-o singura suflare, lasand lacrimile sa-mi curga, ca apoi sa-mi inghete pe obrajii rosii. Si apoi, dupa minute de liniste:
-Da, as muri!
Zambesc si incep sa cobor scarile spre clasa.
- Imposibil! Ce mai vrei de la mine?!
Ii spun cand ma prinde de maini, apoi se apropie de mine. Disperat imi raspunde:
- Sa ma iubesti! Apoi isi lipeste buzele de ale mele.
Enervata la culme, ripostez si ma despart de el. Lacrimile imi radeau disperate si speriate. Simteam o teama, ca si cum moartea m-ar fi asteptat la usa. Nu vroiam sa ma sarute. Vroiam sa port gustul buzelor brunetului meu, pana aveam sa ma intalnesc iar cu el. Imi asez o mana peste gura si incep sa mi-o sterg cu atata scarba, apoi mi le asez pe amandoua peste fata si-mi las corpul, ce tremura, sa alunece si sa cada pe podea, dupa care ma ghemuiesc.
Acesta se apropie de mine, luandu-ma in brate.
- Iarta-ma… nu stiam ca…, imi spune cu regret in voce, dar il intrerup:
- Te rog… pleaca si… nu mai vorbi cu mine. Daca ma iubesti, nu ma mai baga in seama.
Ma asculta si pleaca cu pasi mici de langa mine. Simteam dezamagirea in ochii lui albastri. Plangea. Se pare ca am facut si baietii sa planga…
Am incercat sa particip la restul orelor, desi imi era greu, vazandu-i lui spatele. Mintea mea zbura pe alte carari cand sunt trezita de catre vocea scumpei mele prietene:
- Sakura, mergem impreuna acasa? Era fericita, zambea.
- Off Hinata, nu pot. M-a pedepsit ala de mate…
Si apoi realizez. Aveam sa intarzii la intalnirea mea cu Sasuke. Bruneta pleaca si ma lasa singura cu nenorocitul de prof. Daca va pleca? Daca saturat sa ma astepte atat ma va lasa de izbeliste? Parca ma vad peste o ora stand in fata cafenelei privind in gol spre cerul fumuriu. Parca vad cum, deznadajduita, cad pe pamantul alb, un adevarat calmant pentru mine.
In acel moment minutele erau ca niste ace ruginite ce-mi patrundeau pielea si ma lasau fara vlaga. Simteam trecerea unei secunde ca o picatura de sange ce mi se prelingea pe frunte si apoi cadea pe podea, facandu-mi urechile sa-mi zvacneasca. Si ca sa-mi sporeasca durerea, dupa ce se termina ora de pedeapsa, profesorul imi spune, prinzandu-ma de mana:
- Ce-ar fi sa mergem noi doi undeva? La un hotel poate…
Si atunci s-a intamplat. Micuta faptura ce eram odata, s-a transformat hranita de nervi si de disperare, intr-o alta puternica si nemiloasa:
- Sa te ia naiba! N-ar fi mai bine la maica-ta acasa?
Reusesc sa scap din stransoarea lui si pornesc spre locul intalnirii noastre. Am intarziat, iar el putea sa nu mai fie acolo. Mi se parea ca alerg atat de incet; mi se parea ca picioarele nu ma ascultau; ma simteam ca o furnica intr-o mare a timpului pe care nu reuseam s-o ajung. “ Trebuia sa am mainile mai lungi”, imi spun, crezand ca astfel as fi putut prinde timpul.
Ca dupa o tortura, ajung gafaind, ochii zvacnindu-mi. Imi pun mainile pe gatul ce ma intepa. Nu mai vedeam clar, era el ce-mi zambea atat de bland? Incep sa fug iar, sarindu-i in brate. Ii recunosc mirosul familiar. Era el. Incep sa plang in hohote si sa zambesc in acelasi timp. El isi aseaza palmele in parul meu si incepe sa-l mangaie.
Eram doi indragostiti, ce aproape se sarutau in asternuturile albe ale gerului. Si asa s-a si intamplat: eu peste el, sarutandu-l pentru a uita esenta gustului buzelor lui Jake.
M-a asteptat…





Ahm... sper sa va placa ^^